poate un nor pe cale sa scufundecerul
in albul moale si parfum de ploi,
poate un colt de pamant
si un genunchi tocit de ruga
ramas gaj
acolo unde odata au murit pietrele
de singuratate
sau poate pe mine
orice o mai fi insemnand si asta
poate, defapt, nu cautam nimic
si m-am surprins doar,
a nu stiu cata oara,
cu privirea desprinsa de lume
cu inima prada norului
si genunchiul obosit de atata
fuga nebuna printre umbrele pietrelor.
Ma adun in mine,
fragment cu fragment
si-mi revendic dreptul la lacrima,
respirand adanc sarutul pamantului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu