pe drumuri de piatra si pamant,
pana la portile cetatii albastre
am ratacit drumul
de sute de ori
de sute de vieti,
am strigat din trunchiul copacilor
tremurandu-le radacina,
am cantat pasarilor
dorul de aripa
jenandu-ma uneori de mirarea fluturelui,
am apus tacuta in bratele intrebarilor
colorandu-mi umbra in culori sangerii,
stiind ca raspunsul e oricum prea inalt,
prea profund pentru cat puteam cuprinde atunci
umbra mea si cu mine,
atat de mici incat am fi putut incapea
intr-o frunza.
Ma surprind acum privind la portile infinitului
cu sufletul extins
peste freamatul universului,
arcuit peste astre,
cu ochii putin mai mari, atat cat sa cuprinda necuprinsul,
renascand dintr-un vis prelung, sadit
in gradina viselor mele
de palmele nevazute ale visatorului...
Ma intreb,
oare inima universului ne viseaza
la fel de frumos?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu